Cel mai bine clasată jucătoare română de tenis a momentului,
Sorana Cârstea, nu ar fi ajuns niciodată unde este fără sprijinul
părinţilor. A avut norocul să se nască într-o familie bogată. La
cinci ani avea antrenorul ei personal, iar la şase ani, tatăl ei îi
construia un teren de tenis în curte pentru a se putea antrena.
Părinţii care nu pot investi atât de mulţi bani în educaţia
sportivă a copiilor lor sunt nevoiţi să investească mult
timp.Bazele sportive sunt puţine, iar drumul până la cele existente lung. Ion Şerban, un fost antrenor de tenis, spune că plăteşte cu dragă inimă abonamentele la baschet şi tenis pentru copiii săi. "Plătesc un milion de lei pe lună de copil, iar la tenis plătim 100 de euro de copil pe lună, cu antrenamente de trei ori pe săptămână. Plătesc cu dragă inimă aceşti bani.
Eu am fost antrenor de tenis şi consider că sportul este una dintre cele mai înalte forme de educaţie câtă vreme se face pentru a determina un copil să iubească sportul. Sportul este o formă de educaţie, de apropiere între oameni, este o minunăţie", spune Ion Şerban. Pentru asta, însă, trebuie să alerge de dimineaţa până seara. "Cel mai dificil lucru, când vrei să-ţi dai copilul la sport, este că nu găseşti o bază sportivă aproape. Tot timpul trebuie să fie cineva lângă el, să-l ducă, să-l aducă. Baze sportive, din nefericire, nu prea mai sunt în Bucureşti.
Cele ce erau în oraş au devenit business imobiliar, aşa că trebuie să alergi foarte mult. Un părinte trebuie să alerge de dimineaţă până seara ca să se ocupe de ei. Este regretabil că eu nu văd din partea autorităţilor o preocupare pentru ceea ce se numeşte sport. La noi lumea nici nu este conştientă de importanţa sportului în viaţa unui copil. Noi am investit în tot felul de chestii, dar în bazele sportive deloc. Au fost desfiinţate şi alea puţine care erau. Dacă statul nu consideră că sportul este important, scuzaţi-mă, avem de-a face cu dobitoci", mai spune Ion Şerban.
"Statul nu ne ajută, ne jupoaie pielea"
Nici măcar fotbalul nu mai este un sport uşor accesibil pentru un copil. Preşedintele Academiei de Fotbal "Gică Hagi", Paul Peniu, spune că doar copiii cu un potenţial foarte ridicat au şansa de a juca la un club de juniori fără ca părinţii să plătească pentru asta. Cine nu arată însă calităţi excepţionale încă de mic trebuie să aibă părinţi dispuşi să investească.
"La vârstele mici de la 7-9 ani părinţii plătesc o taxă lunară care acoperă costurile echipamentului în special. Copiii primesc două rânduri de echipament, bocanci, trening, şort, apărători, fes etc. De la vârsta de 10 ani, se despart în două; este o grupă cu jucători cu potenţial foarte ridicat, unde părinţii nu mai plătesc nimic, şi o altă grupă unde părinţii continuă să plătească", spune Paul Peniu, adăugând că pentru copiii foarte buni, dar care provin din familii sărace mai plăteşte uneori şi Fundaţia "Gheorghe Hagi".
Din partea statului însă nu există niciun ajutor. "În afară de faptul că ne jupoaie pielea de pe noi şi ne taxează şi aerul pe care îl respirăm, nu există un sprijin de la stat. În tot bugetul României nu s-a pronunţat niciodată cuvântul sport. Ei vor o naţie sănătoasă, dar vor să se ocupe altcineva de treaba asta", spune Paul Peniu.
Şcolile celebre, precum cea a lui Gică Hagi sau cea a lui Gică Popescu, sunt, oricum, o excepţie.
În regiunile din ţară unde nu există astfel de centre, condiţiile sunt mult mai vitrege. "În cazul fotbalului, majoritatea cluburilor nu oferă decât cadrul de a se efectua câte două, trei antrenamente pe săptămână.
ontribuţia părintelui? În mod cert, în actele contabile nu cred că apare o taxă perceputăde la copii, dar în realitate nu sunt sigur cum stau lucrurile", spune Paul Peniu, care nu vede un viitor prea bun.
"Noi ce facem, facem cu un număr foarte restrâns de copii. Au dispărut foarte multe baze. Încet, încet copiii încep să facă orice altceva în loc de sport".
Sursa: gandul.info
